Urmărește-mă și pe Facebook!

vineri, 23 ianuarie 2009

Ora 17.17 - nasterea Mariucai

In jurul meu erau vreo 10 persoane. Dracea, doctorul tanar, medicul cu care facusem fisa de internare, medicul anestezist, moasa si inca unii pe care nu ii vedeam, dar pe care ii auzeam cum ma incurajeaza. Toate lumea imi zicea ceva de bine.

Apoi o aud pe Dracea zicand “gata”. Eu “gata ce?”. Ea, uimita, “gata, a iesit copilul”. Eu, cu un aer tamp “a iesit unde?”. Atunci, razand, medicul anestezist imi spune sa ma ridic putin, sa o vad. Ma ridic, o vad pe Mariuca cu funduletul la mine, pe o masa. Si atunci o aud urland. Ea saracuta a inceput sa tipe de cand a iesit, dar eu eram chiauna si, in continuare, nu ma asteptam ca eu sa nasc. Adica nu asa de repede. O ia apoi medicul neonatolog, o duce undeva in spatele meu. O urmaresc cu privirea si incep sa plang. Cred ca am plans vreo 10 minute fara sa ma opresc. Oamenii din jurul meu au inceput sa se precipite: “va e rau?”, “de ce plangeti?”, “va doare ceva?”. Nu puteam sa scot o vorba, doar plangeam. Dracea atunci i-a lamurit pe toti “plange de fericire”. “Nu-i asa?”. Da, asa era, dar nu puteam descrie in cuvinte ce simteam. Emotiile au fost atat de puternice, incat singurul lucru pe care il mai puteam face era sa plang. Parca am asteptat toata viata acest moment unic. Si a venit asa de repede totul, s-a intamplat parca pe fast forward, iar eu eram muta. Cineva m-a intrebat cum o cheama pe fetita. Ce nume i-am pus. Eu doar plangeam, asa ca atunci m-a intrebat “nu v-ati decis inca la nume?”, luand tacerea mea drept altceva.

La un moment dat, a aparut o mana in dreapta mea si mi-a pus ceva pe piept. M-am uitat mirata si am vazut-o. Era Mariuca si era la mine pe piept. Era ireal. Am inceput sa plang si mai tare. Nu stiam ce sa fac… Era atat de mica si de frumoasa. Nu am crezut ca va fi atat de gingasa si de calda, atat de linistita, de parca asta ar fi asteptat si ea – sa fie la mine in brate. Mana dreapta era oarecum prinsa sub Mariuca, asa ca am ridicat mana stanga, sa o mangai pe cap. Cand am dus mana spre capusorul ei, am vazut ca imi tremura ingrozitor si mi-a fost frica sa nu o ranesc. Atunci am pupat-o pe obraz. Nu mai stiu daca i-am spus ceva, nu mai stiu ce fatuca avea, totul este intr-o ceata - de beatitudine, de emotie, de drag… dar stiu ca e a mea incepand de cand avea 4 mm. Iar cand am vazut-o, am stiut de ce am asteptat-o atata timp. Pentru ca a meritat. Pentru ca orice lucru bun pe lumea asta trebuie castigat si trebuie sa lupti ca sa ai ceva minunat. Nu conteaza cati ani au trecut de cand am ales numele, nu conteaza cate nopti nedormite am avut, nu mai conteaza nimic. Mariuca a venit cand a trebuit si din motivul cel mai pur cu putinta. A fost dorita si a fost adusa din iubire.

Am intrebat cat e ceasul… la cat s-a nascut. 17.17. 17.17???! Oameni buni, am avut un travaliu de doar 2 (doua) ore??? Hehehe, am zis eu ca mai fac 10 copii!

Un comentariu:

Anonim spunea...

Emotionant!
Sincer, parca am trait momentul alaturi de tine, acolo, in sala de spital...
Sa iti traiasca fetitza!
Numai bine si felicitari!