Urmărește-mă și pe Facebook!

joi, 4 septembrie 2014

Ce-ai face daca ai afla ca...

... astazi este ultima zi din viata ta?

Ai plange, ai rade? Ai sta cu familia, ti-ai suna prietenii? Ti-ai injura dusmanii?

Dar ce ai face daca ai afla ca astazi este ultima zi a cuiva drag? Ce i-ai spune? Ce ai mai face in ziua respectiva? Te-ai trezi dimineata si ti-ai bea cafeaua linistit? Ti-ai fuma tigara fara sa ai vreun stres?

Si ce-ai face daca ziua ar incepe ok si s-ar sfarsi cum niciodata cu gandul nu ai gandit?

De sase luni ma tot gandesc de ce trebuie sa trecem prin tot felul de chestii dureroase... cum ar fi moartea cuiva drag. Nu vad sensul, nu vad logica si nu inteleg. Iar eu trebuie sa inteleg tot timpul.

Scrisesem anul trecut un post pe blog cu realizarile din 2013 si spuneam la sfarsit ca ma indoiesc ca 2014 va fi la fel de bun, dar ca il astept si ca voi trai fiecare zi la maxim.

Acest an a devenit cel mai nenorocit an incepand cu 14 martie, ora 17.22. Atunci s-a dus tatal meu. Unde, de ce, cum? Habar n-am si nici nu o sa am vreodata! Era un om sanatos, puternic, inalt, semet, mandru, amuzanto-cinic, avea carisma, era incapatanat, corect, doct, cel mai tare la istorie, inteligent, avea prestanta. Si deodata nu a mai fost. Infarct la 64 de ani, fara niciun semn, fara nicio pastila, fara nicio internare. Ambulanta a venit dupa 58 de minute, pentru ca asistentei i s-a spus ca este una nebuna la telefon care cere insistent o salvare. In timpul asta, fiecare facea cate ceva. Mama mea i-a facut respiratie gura la gura in tot acest interval, fratele meu masaj cardiac, sotul meu alerga dupa ambulanta, eu dadeam telefoane si organizam, asa cum fac de obicei.

Cu zece minute inainte a venit la noi... era fericit. Dupa 10 minute nu mai era. Nu mai era deloc. Nici fericit, nici trist, nici puternic, nici semet.

Si de atunci vietile noastre s-au schimbat. Mama mea a ajuns la urgenta cu tensiune 23 si a fost internata din acea noapte pana la 2 zile dupa inmormantare. Cu risc maxim.

Am avut peste 120 de persoane alaturi de noi, familie si prieteni. A contat pentru noi. Pentru el...? Cine stie? Imi place sa cred ca da...

Nu mai suntem aceiasi... nici unii dintre noi. Eu am 35 de ani, fratele meu 25. Mama mea va implini 60 de ani la 2 zile dupa ce tatal meu ar fi trebuit sa implineasca 65.

Nici acum nu imi gasesc toate cuvintele, pentru a imi exprima sentimentele. Scriu cu ochii in lacrimi si sufar.

De aceea, decizia noastra de a ne schimba viata a venit relativ usor. Cautam o alta calitate a vietii. Cautam un altfel de sentiment de libertate. Cautam o alta derulare cotidiana. Speram ca le vom gasi in Toscana, unde ne vom muta cat de curand vom putea.

Iar proiectul nostru de suflet, cel in care am investit atat de mult, atat fizic, psihic, cat si financiar, Soapmill, care va implini 5 ani pe 15 septembrie... nu mai este al nostru. Incepand de luni, 8 septembrie, intr-o zi sfanta si mare, predam stafeta unei doamne incredibile, care il va duce mult mai departe de cat am fi putut face noi. Dar care va pastra valorile pe care noi am cladit acest business de familie. Legatura cu pamantul, acel 100% natural pe care l-am initiat in cosmetica naturala romaneasca, acel bio cu care ne mandrim, acel suflet... pe toate le va avea. Si poate si multe altele.

Nu as fi vrut sa scriu despre tatal meu, dar altfel poate nu s-ar fi inteles de ce predam Soapmill-ul si de ce eu nu ma mai ocup de el. Pentru ca nu il puteam lua cu noi acolo, pentru ca nu stiu daca vrem sa mai facem acelasi lucru, pentru ca acum vreau sa ma adun si sa imi reprioritizez lucrurile si gandurile care imi populeaza in prezent viata.

Nu sunt vorbe mari si nici goale atunci cand va spun sa va sunati parintii, sa ii vizitati cat de des puteti, sa le spuneti ca ii iubiti, sa le faceti mici surprize si sa lasati supararile la o parte, daca exista. Nu mi-as fi imaginat niciodata ca voi conduce cu o mana de fier, exact ca a tatalui meu, inmormantarea lui. Nu mi-as fi imaginat niciodata ca voi aprecia ca seman foarte tare cu el la incapatanare si la determinare. Nu mi-as fi imaginat niciodata ca voi regreta ca mi-am inceput ziua aceea normal, mi-am baut cafeaua, am pregatit comenzi, am pierdut vremea la telefon cu chestii neimportante si nu i-am spus altceva decat banalitati...

Nu stiu ce crede si in ce crede fiecare, dar eu as vrea sa cred ca nu se termina aici totul. Imi place sa cred ca ne vede, ca apreciaza ce facem, ca se bucura, ca se intristeaza sau ca simte implinire. Adevarul nici nu conteaza, important e ce vrea fiecare sa creada in adancul sufletului.

Nu vreau sa aud banalitati si platitudini de genul "si asta face parte din viata", "asa a fost sa fie", "trebuie sa mergeti mai departe"... bla, bla, bla... Pentru ca este nedrept, pentru ca nu vreau sa le aud, pentru ca nu vreau sa ma impac cu gandul (inca) si pentru ca oricum mergem mai departe, este de la sine inteles. Prefer ca oamenii care nu inteleg, sa taca. Pentru ca in aceste situatii nu te poti pune in pantofii celuilalt, decat daca ai trecut si tu o data sau de mai multe ori prin asta. NU accept aceste cuvinte decat din partea celor care au trecut prin aceeasi situatie. Doar atunci poti intelege ca totul este aiurea si extrem de dureros. Altfel sunt doar vorbe goale, acele vorbe goale pe care le spunem fiindca trebuie sa le spunem, fiindca ne simtim prost sa nu spunem nimic. Mai bine nimic. Fara like-uri inutile pe facebook, fara comentarii... un gand bun si mut indreptat in eter face mult mai multe decat orice altceva.

2 comentarii:

Loredana spunea...

Imi pare sincer rau ca ati avut un an atat de greu. Chiar imi pare.
Doamne ajuta sa incepeti o perioada asa cum o doreste sufletul vostru!
Te imbratisez cu drag!

Niko B spunea...

Eu inteleg perfect ce simti pentru ca povestea ta seamana mult cu a mea dar tot prefer sa tac.

Va doresc tot binele din lume!