Urmărește-mă și pe Facebook!

miercuri, 28 decembrie 2011

Cele mai mari spaime

In ultimii ani am observat un interes crescut pentru capra vecinului, in special pentru puiul caprei vecinului. Adica sunt o gramada de mame sau viitoare mame care isi dau cu parerea, de cele mai multe ori extrem de zgomotos, despre cum ar trebui crescuti copiii. Se agata cu disperare de singurele momente cand cineva le asculta, fiind firesc ca toata lumea sa ia drept litera de lege ceea ce spun ele. Ca doar, nu-i asa?, o sa vezi si tu cum o sa fie cand o sa ai copii.

Fiecare are dreptul la opinie, la discutii, dar de aici si pana la actiuni care nu duc la nimic bun (blamare, tipete in online si in offline, jigniri) este cale lunga. Daca esti mama, nu inseamna ca esti mai desteapta. Brusc si dintr-o data. Esti doar mama. La fel de buna sau la fel de rea ca oricare mama din lume.

Curente de genul "nu mi-as lasa copiii cu mama mea nici 5 minute", "copilul trebuie sa doarma cu parintii in aceeasi camera, de preferat in acelasi pat", "copilul trebuie alaptat toata viata" sunt interesante, actuale, argumentate si asa mai departe. In schimb, nicio alta mama nu trebuie sa faca nimic, daca nu simte asa. Mi-ar fi drag ca polemicile sa fie constructive si ancorate in viata lui 2011, nu idealiste, cu citate masive din carti. Fiecare copil este unic, slava Domnului!, fiecare parinte este unic si eu consider ca nimic nu trebuie incadrat in tipare. Cu atatea optiuni in acusi 2012, cu atatea variante de crestere, cu atatea tipuri de familii, cred ca este gresit sa tragi linie. Tot ce este deasupra este bun, restul este total gresit.

Fiecare parinte este cel mai bun parinte pentru copilul lui si fiecare alegere este cea mai buna pentru familie.

Aceasta larga introducere nu are legatura cu restul post-ului, doar stiti ca imi place sa povestesc si sa divaghez! :)

Sau are legatura, in sensul ca, probabil, acest post va fi unul dintre putinele in asentimentul tuturor mamelor, fie ca aleg sa urmeze anumite reguli, fie ca nu, fie ca au 30 ani, fie ca au 60. Vreau sa va vorbesc despre spaimele (zic eu comune) ale mamelor din lumea intreaga.

Incepand cu cele doua liniute de pe testul de sarcina si terminand... de fapt, neterminand niciodata.

"Oare o sa fie bine, totul o sa fie ok?" Astepti cu infrigurare primul control, sa ii auzi inimioara. Urmeaza cele 3 luni critice, de inceput. Numeri zilele, noptile, calculezi data probabila a nasterii de un milion de ori si visezi cu ochii deschisi. Incepi sa faci analize peste analize, sa completezi fise, sa citesti despre evolutie si incepi sa fii bombardata cu informatii.

Trec lunile si panica creste. Morfo-fetala e aproape si tu nu te gandesti decat la degete. Sa aiba 20 degete. Iti tii rasuflarea cat timp medicul controleaza fiecare particica a bebelusului si astepti, si astepti... "Inima..." Pauza un minut, cat timp o controleaza. "Aspect normal." Rasufli usurata. "Plamanii..." Te uiti aproape plangand la medic. Intelegi ca omul munceste si este extrem de atent sa nu faca vreo greseala, dar iti vine sa il strangi de gat ca nu vorbeste mai repede sa afli ca totul este ok. "Aspect normal." Expiri relaxata.

Nasterea se apropie cu pasi repezi, tu habar nu ai cand au trecut lunile de sarcina. Noua luni. Inainte noua luni ti se pareau o vesnicie! Mai ales daca te raportai la concediul de vara. Acum au trecut rapid si deja te visezi cu copilul in brate. Dar pana atunci trebuie sa il nasti. Apar primele contractii si dureri. Te sperii maxim, suni o prietena sau intri rapid pe internet si citesti ca sunt contractii false. Te mai linistesti. Vor trece. Este clar.

Ca sa uiti, te concentrezi pe nastere. O sa te doara rau. Dar cat de rau? Vine o prietena si iti spune ca in salonul ei o tipa a urlat timp de 3 ore. Inainte sa nasca. O alta prietena vine si iti spune ca ea a nascut in 10 minute. O alta vine si iti spune ca nu a putut naste natural si ca s-a chinuit 2 zile. Iti intrebi mama si ea spune nonsalant ca isi aduce aminte toate momentele nasterii, dar nu isi aduce aminte de nicio durere. Firesc, dupa 30 ani.

Hmmmm, la naiba! Tu ce-o sa faci??

Vine clipa nasterii... asa cum ti-a fost data. Iti vezi copilul pentru prima data, iti spui ca este perfect. Apoi frica iti incolteste inima. "Este ok, este sanatos, totul este in regula? Are toate degetele?" Obsesia cu degetele este tot acolo. Probabil pentru ca este ceva ce se vede din prima.

Copilul pleaca si din acel moment spaima creste exponential. "Ce fac cu el, de ce nu mi l-au mai lasat putin, unde il duc?" Evident ca tu stii raspunsurile, dar nu conteaza. Sunt intrebari retorice, pe care o mama nu se poate abtine sa si le puna. O mama. Si tu esti mama! Wow!

Acasa urmeaza un sir nesfarsit de intrebari. Si asta numai in prima saptamana.
"Oare mananca suficient? Oare am lapte? Daca nu se satura? De ce plange? Sunt colicii? Poate ii e sete... Sau foame din nou... Mai bine sa verific pampers-ul, cred ca de la asta e. Daca s-a iritat la fundulet? Nu, nu e de la asta. Cred ca ii este cald. Nu, sunt 23 grade. Poate ii e frig. Sa ii pun o paturica pe picioare. Dar sta bine, asa, pe spate? Mie nu-mi place sa dorm asa! Eu ii fac baie, doar sunt mama acum! Mama, dar cum sa tin copilul, sa il spal pe spate? Arata-mi tu, dar ai grija la cap! Tine-i gatul! Nu te uita asa, ca de acum 30 ani ai uitat precis! Stai sa aduc cartea, sa vad ce zice despre buric. Nu trebuie spalat. O sa cada singur. Daca se infecteaza? Trebuie ingrijit bine de tot, sa arate frumos cand se face mare."

Cantaritul si masuratul devin o alta obsesie. Zilnic, la doua zile, saptamanal, lunar. Notatul in agenda la fel. Cand incepi diversificarea, te lasa nervii de fiecare data. Fie ca nu mananca legume, fie ca nu vrea supa, fie ca refuza fructele, ceva nu merge cum trebuie! Daca nu isi toata vitaminele din ce mananca? Daca o sa fie mofturos la maturitate? Daca, daca...?

Primii pasi vin cu spaime incredibile. Care nu pleaca cel putin un an. Iti urmaresti copilul ca pe butelie, il pui in premergator sau in patut cat timp te duci la toaleta (nu cumva sa cada, sa se loveasca), inima ti se opreste la propriu cand se impiedica, te uiti cu ochi critic la orice lucru din casa si calculezi sansele de periculozitate ale acelui obiect. De fapt, daca te uiti mai bine, toate au potential. Ai face o camera numai cu saltele pufoase, fara colturi de mobila, fara prize, fara dulapuri sau cu dulapuri blocate. Un glob de sticla chiar nu ar strica! Pana invete sa mearga, atat! Nu se poate, da, stiu, am luat-o razna! Atunci hai sa securizam totul. Si cand spun totul, chiar la asta ma refer. Nu, nu e bine nici asa! Hai ca nu mai e mult, deja se descurca destul de bine cu mersul!

Si asta este doar primul an...

Bottom line, de cand ramai insarcinata inveti sa traiesti cu spaima. Cu frica ancestrala pe care orice mama o are cuibarita in suflet. Toata viata. Nu este deloc greu sa cresti un copil. Chiar deloc. Dar sa inveti sa traiesti cu frica in suflet, permanent, zi de zi, noapte de noapte... este extrem de dificil! Sa nu arati ca esti terifiata, ca esti ingrozitor de speriata, iarasi este greu. Sa nu creada lumea ca esti paranoica. Cu toate ca esti! Toate suntem. Fie ca avem 20, 30, 50 sau 90 ani. Spaimele doar se schimba. Atata tot. Dar nu pleaca din sufletul nostru. La 45 ani stai cu sufletul la gura in fata liceului si te rogi sa se concentreze. La 50 ani, inima iti sta in loc cand auzi un motor de motocicleta afara si speri sa nu pateasca nimic. La 60 ani, iti astepti cu infrigurare nepotul si mori de frica ca totul sa fie bine. Cu fiica ta si cu copilul ei; dar stii ca ea se descurca, doar e fata ta. Dar copilul e neajutorat si mic-mic! Doamne, cat e de mic!

luni, 26 decembrie 2011

Craciunul cu un mic omulet-mare!

In Ajunul Craciunului, in timp ce eu si cu Buni eram la cumparaturi, Mariuca si cu Dani au impodobit bradul. Cu globuri si decoratiuni realizate de Corina, cu beteala si luminite.

Seara eu m-am apucat sa pun la marinat, pentru a doua zi, friptura de porc si sa pregatesc salata boeuf. Iar cei doi spiridusi au pregatit cozonacii. Care, intre noi fie spus, au fost absolut deliciosi!!!



Cadouri...? O multime! Mos Craciun a fost darnic si bun, a inceput de miercuri, odata cu serbarea de la gradinita. Mariuca a spus toate poeziile, a cantat toate cantecele, iar noi am plans cand a iesit in fata clasei si a spus tare si raspicat cele doua poezii individuale. Profesorul de dans a venit sa arate ce au invatat (macarena si ole), profesoara de engleza la fel, iar la sfarsit Mosul i-a adus-o Mariucai pe "Hello, Kitty" mare, imbracata in mov. Mai avea una mica, acum are doua. :)

Vineri a venit curierul cu cadourile de la Bica si Bicu, cizmulite de domnisoara cu ciucuri. Si o haina mov, evident. :) Iar ieri a primit un telescop, o sera si astazi va primi roata olarului.

Eu am fost la fel de cuminte si am primit o caseta de bijuterii realizata si pictata de Corina, o bluza si saptamana aceasta un nou telefon.

Mos Craciun exista, doar v-am spus asta! :)

Micul omulet vorbeste, participa, pune intrebari si se manifesta exact asa cum orice parinte doar viseaza la primul Craciun cu un bebelus in brate. Este absolut incredibil cum trece timpul, cum copiii nostri cresc si cum se dezvolta frumos!

Va dorim sa aveti un Craciun de poveste, un Revelion minunat si un 2012 excelent! La multi ani!

miercuri, 21 decembrie 2011

Blonda non-creata

Pentru curiosi, de-abia acum am reusit sa descarc fotografiile de pe camera facute la inceputul lunii august, in concediu. :))

Cizmarul n-are pantofi, nu-i asa?


Aici eram dupa piscina, in curte. Mariuca, ca eu eram cu aparatul in mana.

Cateva fotografii din septembrie, cred, cu Mariuca si noile ei achizitii, o pereche de role, cu casca, cotiere, genunchiere si palmiere. Cu mov. :) Culoarea ei preferata.


Concediul l-am inceput la Bica si la Bicu, cu o plimbare cu telegondola.



A urmat apoi o plimbare cu poneiul si distractie in parc.


Continuarea...? Patru parcuri nationale, Ceahlau, Rodna, Apuseni si Retezat, partial cu cortul, partial la vile.

Ceahlau. Am urcat pe munte, ne-a plouat, ne-am jucat, am ras si am dormit pentru prima oara in cort. Mancarica de cartofi a fost incredibila, iar cafeaua la fel.



Spre Cabana Fantanele. Urcus de vreo 2 ore, Mariuca a rezistat eroic, pentru prima ei ascensiune montana. Sus am mancat o ciorba excelenta si am admirat privelistea din Ceahlau.


Rodna, la vila cu piscina si teren de joaca.


In Pestera Ursilor, in Apuseni


Spre Pestera Scarisoara, pe ATV.


Spre Pestera Scarisoara, pe scari. Eu si Mariuca in pull-over, Dani in maneca scurta. ;)


Si finalul, in Retezat. De unde am adunat menta salbatica, ce ne-a parfumat masina pe intreg drumul de intoarcere.

miercuri, 14 decembrie 2011

Cantece de copii sau mai bine nu!

Foarte frumoase sunt cantecele de sarbatori! Extraordinare! Problema majora este ca nu s-au mai inventat unele noi. Numai arhaisme pe care de-abia le pot pronunta eu, numai cuvinte care nu mai exista in limbajul de astazi. Si toate astea pentru un copil de 4 ani! Crime, omoruri, jertfe... nu mai zic!

Hai sa invatam cuvinte noi, sunt de acord. Sa le dezvoltam copiilor limbajul, sunt de acord. Sa acumuleze mult, ca acum este perioada, sunt de acord. Dar de aici si pana la cuvinte imposibil de pronuntat, pe care nu le-a auzit niciodata in viata lui de copil de 4 ani si pe care nici parintii nu le-au mai auzit de +30 ani, este o mare diferenta.

Asa ca... dragii mei, Santa Claus is coming to town! Macar in engleza e mai simplu, mai invata o limba straina si pot sa ii explic cantecul. Nu sunt de acord cu invatatul papagaliceste, dupa auz/dictare, consider ca o invatare temeinica, care sa dureze in timp, trebuie sa se bazeze pe explicatii. Asa ca trebuie sa ii explic despre ce este vorba in cantec.

Ia incercati un exercitiu pe colegi sau prieteni si explicati-le franturile de mai jos:

Zori dalbe (licenta poetica), noaptea pe la cantatori, ferestri, cand boierii nu-s acasa, sa vaneze caprioare (cum adica, sa il omoare pe Bambi?), au vanat un iepuras (ala micut, pufos si dragut??), sa faca din pielea lui, hatul de-o sa scape, mititel, infasatel, in scutec de bumbacel, seara-i de mister, veseli zurgalai, stati putin si nu manati langa boi v-alaturati, ca si brazda de sub plug. Iar "Steaua sus rasare" este un cantec chiar foarte frumos, dar ai nevoie de o imaginatie extrem de bogata tu, ca parinte, sa ii explici unui copil cum magii au vazut steaua, au pornit dupa raza, sa il vada pe Hristos.

Nici la poezii nu stam mai bine, dupa cum banuiti... dar asta este alta poveste. Sau poezie. Sau cantec.

marți, 13 decembrie 2011

Nefericirea unora, banii altora

"Aaaa, Laura Stoica? Hmm, ce faza, nu mai stiam nimic de ea!"
"Madalina Manole? Tipa cu parul de foc, parca, nu?"
"Malina Olinescu... aaaa, parca am vazut-o la Mamaia. Sau la emisiunea aia de pe TVR, de acum o mie de ani."

Si acum toata lumea scrie, diseaca, comenteaza, pune melodii, vorbeste, intreaba. Foarte bine!

Altii vin si spun "trebuia sa scrieti despre ei cand erau in viata, nu cand mor".

Asa ca vin si eu si spun: nu este nimic nou. Celebritatea nu dureaza o viata decat daca te cheama Al Pacino, dar si el a devenit celebru de-abia pe la 32 de ani, de cand cu "Nasul".

Daca va enumar acum cantareti, actori, actrite, prezentatori si multi altii... de care nu ati mai auzit de cand erati copii, o sa ziceti ca i-am scos de la naftalina. Si asa as face, da' mi-e lene sa caut pe Google sau sa imi stimulez memoria dupa nume de mult apuse.

Asa, nu s-a mai vorbit despre Malina Olinescu. Nici despre Madalina Manole. Nici despre Laura Stoica. Nimic notabil inainte sa moara sau sa se sinucida. Si ce-i cu asta? Suntem noi rai, perversi, nesimtiti sau mai-stiu-eu-cum pentru ca ne aducem aminte de ele in ziua mortii? Eu consider ca am evoluat, ca am depasit mai multe stadii si ca ele nu isi mai gaseau locul in peisajul modern, daca vreti.

Nu ma simt prost ca nu stiam ce mai face Malina Olinescu sau Madalina Manole. Ceva faceau ele, ca doar nu mureau de foame. Munceau, traiau, la fel ca noi. A, nu mai traiau in lumina reflectoarelor, dar asta nu inseamna ca jurnalistii sunt rai ca nu le-au readus in fata noastra.

A, mi-am adus aminte! Sinead O'Connor. Am vazut niste poze acum vreo cateva luni, cu ea, in Londra, parca. Atunci m-am gandit "de fapt, tipa asta a mai avut si alte melodii?".

Normal ca imi pare rau pentru familiile Madalinei si Malinei... dar ar fi trebuit sa le trimita la psiholog cu ani in urma. Atunci cand justificarea este "oricum a spus ca se va sinucide, uite ca a facut-o si pe-asta!", am senzatia ca toti au nevoie de un psiholog. Nu este de gluma cand cineva ameninta ca se sinucide, nu ai cum sa il ajuti tu de acasa, nu poti merge pe ideea ca prietenii sunt cei mai buni psihologi.

Asa cum lucrurile au evoluat, asa cum acum avem masini, zgarie-nori, tablete grafice si internet, asa in 2011 avem psihologi si psihiatri, oameni calificati sa evalueze si sa ajute o persoana aflata la limita dintre nebunie si normalitate. Iar la limita nu ajungi dintr-un foc, sunt semne, patologii si este imposibil ca nimeni din jurul tau sa nu observe.

Imi pare rau pentru cei care aleg sinuciderea, dar nu ii inteleg si nu ii aprob. Imi pare rau pentru cei care raman in urma lor, prieteni si familie, dar nu ii inteleg si nu ii aprob.

Asa ca nu voi da link-uri cu melodii de-ale Malinei Olinescu, nu voi scoate de la naftalina nu-stiu-ce interviu de-al ei, dar voi spune "Dumnezeu sa o ierte!".

duminică, 11 decembrie 2011

Pentru Bibi. Sau alte explicatii.

Uite cum dupa aproape 1 an revin cu o postare pe blog-ul personal. Recunosc ca toata energia mea a fost, este si va fi canalizata in mai multe directii si nu am mai reusit sa ma impart. Proasta organizare, as putea adauga. Asa ca blog-ul celor doua crete, una dintre ele fiind mai mult blonda decat creata, a fost aruncat intr-un sertar. Uneori i-am simtit lipsa, mi-ar fi placut sa continui sa scriu in stilul meu acid si amuzant (asa spun altii, nu eu!) si poate ca imi voi organiza timpul mai bine, sa mai povestesc pe aici.

Eu si cu mama mea ne-am implicat intr-un proiect de suflet si am donat 15 sapunuri naturale pentru Bibi. Aici puteti citi mai multe despre acest lucru.

Iar astazi, dupa entuziasmul cu care am parasit facebook-ul ieri, stiind ca am contribuit si cu un sms la campania pentru Bibi, citesc pe facebook si apoi in blogosfera niste mesaje absolut incredibile. Totul plecand de la un anume blogger cu state vechi, cica apreciat, care a spus niste rautati pe blog-ul Bogdanei.

Mama lui Bibi a simtit nevoia de a scrie o justificare, o gasiti aici. Olivia si Kristina au raspuns si ele. Ma alatur lor si imi pare bine ca redeschid blog-ul personal cu aceasta postare, chiar ma bucur!!

Olivia a avut un final de POVESTE la post! "Haideti sa-l ajutam pe Bibi. Pentru ailalti, sper ca Judecata de Apoi nu e o inventie."

Olivia, tu stii ca te iubesc. Este evident! Pentru ca prostiile cu zodiile si cu oamenii care think a like nu sunt chiar prostii si exista un dram de adevar. Ultima parte m-a racorit pe suflet.

Am citit ce a scris Kristina (pe care o cunosc de aproape 5 ani si pe care o respect foarte mult), am citit ce a scris Loredana, mama lui Bibi si am citit ce a scris scursura pe blog-ul Bogdanei.

Post-urile cu reactiile fetelor ne-au racorit pe multe, pana acum s-a spus ceea ce gandeam toate, dar imi permit sa spun ca nu e ok decat pentru noi. Pentru ca otv-ul, cancan-ul si alte tabloide, bloggeri de genul aluia traiesc datorita faptului ca altii vorbesc despre ei, fac tam-tam, creste traficul, se uita lumea la ei, se vorbeste despre ei, au notorietate. Pe ei lumea ii crede by default tocmai datorita acestei notorietati, iar noi, restul lumii, trebuie doar sa ne justificam. Tot timpul ne justificam. Automat lumea vrea sa creada ca exista rau, pune raul inainte si nu concepe ca altii pot raspunde cu ganduri si actiuni pozitive. Lumea nu mai vrea sa creada ca pot exista lucruri bune si frumoase si se repede ca hiena la jugulara. Este in natura umana sa crezi ca toata lumea vrea sa te traga in piept si ca exista un motiv ascuns.

Cum am scris si pe blog-ul Loredanei... cand spui 30 mii lei pe an suna "wow, nu-mi vine sa cred cati bani au aia si vor sa mai stoarca de la noi!!!". 80% din 10 lei suna mult mai bine decat 10% din 80 lei. Daca scria 2.500 lei pe luna cu tot cu bonuri de masa nu suna atat de plastico-artistic. Si toata lumea ar fi reactionat "pai eu cu 25 milioane nu reusesc sa fac nimic". Dar cand zici 30 mii lei, nu sta nimeni sa faca un simplu calcul matematic, pentru ca deja suna muuuult. Iti dai seama! Cineva are tupeul sa castige 30 mii le (PE AN, dar ce mai conteaza?!) si mai vrea sa primeasca donatii.

Am inteles citind blog-ul Bogdanei ca o doamna chiar s-a sesizat si a crezut ca a fost trasa in piept. A sunat si a cerut lamuriri legate de situatia financiara a parintilor lui Bibi. Intre timp, blogger-ul cu pricina ("amice, esti idiot!" - imi tot vine in minte aceasta replica din film, fara legatura cu subiectul sau predicatul) a continuat cu un mesaj nuantat. S-a ajuns la 200.000 lei, apoi la salupa, terminand sau incepand (de fapt) cu faptul ca nu are nevoie de trafic, ca trafic are.

Atunci el cauta adevarul. =)) Ma rostogolesc de ras pe jos!!! Daca trafic are si nu mai vrea altul, daca notorietate are si nu mai vrea alta, atunci cauta adevarul. Eu asta inteleg. Vrea sa le spuna tuturor celor care au donat ca au fost fraieriti la drumul mare, li s-au furat cu japca 2 euro din buzunar sau 15 sapunuri. Toti "e" fraieri, numai el este justitiarul care spune adevarul si numai adevarul, care nu urmareste nimic, nu are motive ascunse, nu vrea decat sa ne lumineze pe noi, ceilalti, care nu avem trafic si notorietate, ca ne-am implicat degeaba si am fost dusi de nas.

"Amice, esti idiot!"

Ah, nu mai scap de replica asta din cap, e ca o melodie pusa pe repeat!